Nikolai Leskov prezintă în povestirea sa „Lady Macbeth din Siberia„ drama unei femei care comite patru crime aparent în numele dragostei ei faţă de altul decât soţul său. Leskov o plasează pe rând pe „eroină” în postura victimei circumstanţelor şi în cea a femeii malefice, capabilă să omoare pentru propria ei fericire, neţinând cont de principiile morale ale contextului societăţii Rusiei secolului XIX. Atmosfera tipică de provincie rusească este redată cu ajutorul referirilor repetate la credinţele şi superstiţiile populare, şi cu ajutorul personajului feminin central, cu trasaturi morale foarte vag schiţate de către autor. Aparent, acest personaj se vrea a fi doar o ilustrare generală a dramei femeilor din acea vreme, majoritatea măritate convenabil cu bărbaţi mai în vârsta, condamnate unui trai anost, lipsit de plăcerile vieţii.
Tocmai datorită ilustrării abstracte a personajului feminin, caracterizarea acestuia pe baza informaţiilor sporadice furnizate de autor constituie o provocare pentru cititorul adesea indus în eroare de oscilaţiile temperamentale ale personajului. Mai bine spus, provocarea o constituie orice încercare de a întelege mult mai profund natura unui caracter construit în contextul în care autorul pune mai mare preţ pe desfaşurarea alegorică a acţiunii şi pe dramatismul acesteia decât pe construcţia personajelor în sine.
Scopul acestui eseu nu este de a definitiva poziţia Katerinei Lvovna ca victimă sau criminal, ci dimpotrivă, de a-i accentua caracterul duplicitar, prin prisma contrastelor: crimă şi pedeapsă, bine şi rău, raţional şi instinctual. Concepte care se pot doar deduce din acţiunea propriu-zisă, aceasta nefiind însoţită de o distincţie clară facută de autor privind ce este bine şi ce este rău în textul prezentat.
Povestirea lui Leskov se concentrează în jurul dramei personajului principal, Katerina Lvovna Izmailova, descrisă de narator chiar de la început. „Katerina Lvovna nu era o frumoasă de felul ei, însa avea foarte mult vino-încoace. Mergea pe douăzeci şi patru de ani. Nu prea înaltă, foarte zveltă însă, cu gâtul parcă sculptat in marmură, cu nişte umeri rotunzi şi cu sâni vârtoşi, cu un năsuc drept şi subţire şi cu o frunte mare, albă, ea avea ochii negri, plini de viaţă şi un păr bogat, negru-corb.” (Leskov 53). Aceasta este dealtfel singura caracterizare propriu-zisă a Katerinei. Aflăm că este nevasta unui negustor batrân şi înstărit, plecat mai mereu de acasă cu treburi, Zinovi Borisîci, în casa căruia, Katerina se bucură de un trai lipsit de griji, îndestulat, peste care domneşte însă plictiseala, „acea plictiseală a caselor negustoreşti, care îl face pe om, zice-se, să nu-i pară rău nici când se spanzură”, sau, aparent, când comite o crimă. (Leskov 54).
Chiar aceasă viaţă anostă, lipsită de dragoste şi de prezenţa copiilor ar putea fi o justificare, un motiv pentru comportamentul ei obsesiv de mai târziu, alături de toate frustrările provocate de căsătoria ei convenabilă cu acest negustor bogat, lipsa de afecţiune şi imposibilitatea de a arăta afecţiune altcuiva. Toate acestea o fac mai dispusă „păcatului’ de a-şi răsfrânge toata pasiunea si tot devotamentul de care este capabilă asupra lui Serghei Filipîci, un servitor tânăr de la moşia negustorească.
În această situaţie este greu de precizat poziţia Katerinei, fie ca victimă a destinului sau mai degrabă ca femeie adulterină. Cum Leskov nu face o analiză amanunţită a trăirilor si motivelor ei, caracterul său oscilează, deci, in percepţia cititorului, între acela al unei tinere care duce o viaţă neadecvată spiritului său, sau al unei femei dominate de o pasiune de nestăvilit, lipsită de raţiune.
În primă fază, Katerina este timidă, lasându-se parca sedusă de „craiul„ Serghei, care pare să empatizeze suferinţei ei datorate traiului plicticos din casa soţului ei, aşa cum mărturiseşte chiar el: „ Eu-s om tânăr, iar noi aici trăim ca la mânăstire. (…) Zău că-ţi vine aşa un fel de deznădejde…„ (Leskov 59).
Ulterior, se întrevede o altă latură a personajului feminin, cea obsesivă, machiavelică, dispusă la gesturi extreme pentru a-şi împlini fericirea altături de Serghei. Este însă trădată de acesta în urma experienţei la ocnă, unde îi mărturiseşte cinic, intenţiile sale pur materiale faţă de ea: „ Şi apoi fie vorba, nici tu nu mai eşti cine ştie ce negustoreasă.„ (Leskov 96)
În momentul în care socrul Katerinei, Boris Timofeici, află de idila ei cu Serghei şi îl pedepseşte pe acesta cu cinci sute de lovituri de bici, pentru ca mai apoi să îl încuie în cămară, caracterul instinctual răzbunător al femeii în stare de orice pentru barbatul ei, o împinge pe Katerina spre cea mai uşoară, dar şi cea mai josnică metodă de a înlătura acest obstacol din calea lor. Astfel, ea îl otrăveşte pe socrul său, demonstrâdu-şi în acelaşi timp natura ei criminală, reuşind să dea tuturor impresia că Boris Timofeici a murit de moarte bună. Devine astfel notabilă şi dorinţa Katerinei nu numai de a trăi alături de „alesul„ său, ci şi de a-i oferi acestuia toată bunăstarea de care ea însăşi se bucură datorită soţului ei.
Strâns legat de episodul uciderii socrului Katerinei, Leskov introduce visul, ca mijloc de caracterizare a personajului, ce-i drept, arhaic. Motivul visului scoate şi mai mult la iveală caracterul iraţional al personajului feminin. Katerina visează un motan „frumos, mare, cenuşiu şi gras„ (Leskov 64), după ce visase în mod repetat craiul nou. Conform interpretării viselor, practică răspândită in Rusia secolului XIX printre femei, indiferent de statutul social, „craiul nou prunc înseamnă.„ (Leskov 66), aşa cum află şi superstiţioasa Katerina de la slujnica Axinia. Conform credinţei populare, motanul, în simbolistica viselor, prevesteşte un oaspete de la drum lung, sau, şi mai potrivit circumstanţei, adulter. Leskov se foloseşte de aceste informaţii pentru a o încadra pe Katerina în tipologia femeii de rând din Rusia secolului XIX. Totodată, apariţia motanului cu chipul lui Boris TImofeici în cel de-al doilea vis al Katerinei joacă rolul conştiinţei ei raţionale, incercâd să răzbească printre pornirile ei instinctuale de a-şi înlătura aşa-zişii „adversari’ cu orice preţ.
Visul prevestitor de oaspeţi se adevereşte odată cu sosirea lui Zinovi Borisîci, soţul legitim al Katerinei, primul în măsură să se opună idilei ei cu Serghei. Katerina, în natura ei mai nou dominatoare, aproape că îl obligă pe Serghei să o ajute la comiterea unei noi crime sub semnul dragostei sale „interzise” , de această dată victima fiind chiar soţul ei.
Abia acum, după moartea soţului ei, Katerina îşi ia in serios rolul de negustoreasă, preluâd afacerile acestuia, şî aşa cum deducem din acţiunile sale ulterioare, în ea se dezvoltă din ce în ce mai mult instinctul material, dorinţa de avere, de bunăstare, atât pentru ea cât şî pentru Serghei, cel care o îndeamnă practic să îşi dezvolte acea latura avară, materialistă. Acesta îşi manifestă vădita nemulţumire provocată de apariţia subită a unui tânăr moştenitor al soţului Katerinei, Feodor Leamin, în urma căreia averea rămasă de pe urma lui Boris Timofeici trebuia împărţită.: „eu unul mi-nchipui că în condiţiile astea nu mai pot fi niciodată fericit.”. (Leskov 82)
Chiar datorită acestor presiuni ale lui Serghei, Katerina ajunge să vadă toată această strădanie a ei de a îşi împlini fericirea mai mult cu scopul de a strâge avere de pe urma răposatului său soţ. „Câtă suferinţă am răbdat, cu câte păcate mi-am încărcat sufletul, iar el vine la gata, fără nicio bătaie de cap, şi-mi ia din capital” (Leskov 83). Se ajunge astfel la a treia crimă comisă de proaspăta negustoreasă, de această dată nu în numele iubirii nelegitime, ci în scopuri pur materiale.
În urma acestui ultim act iraţional al celor doi, sunt descoperiţi de mulţimea evlavioasă a satului şi pedepsiţi în consecinţă, fiind amanândoi închişi şi mai apoi trimişi la ocnă. Şocantă este atitudinea personajului feminin în momentul în care Serghei mărturiseşte toate cele întâmplate. Ea afirmă cu o seninătate şi o detaşare bizară „n-am să neg: am ucis (…) pentru el„ (Leskov 91), lasănd impresia cititorului că ar fi putut astfel să îşi justifice acţiunile nelegiuite prin devotamentul său inconştient faţă de cel iubit.
Copilul pasiunii lor nu reuşeşte să trezească în ea nicio urmă de instinct matern, despârţindu-se indiferentă, cu răceală de acesta, „după cum se intâmplă cu femeile foarte pătimaşe, nu simţea pentru copil nimic din dragostea pe care ea i-o dăruise tatălui„ (Leskov 92). Se dezvăluie astfel natura obsesivă a personajului, Katerina rămânând parcă indiferentă faţă de gravitatea situaţiei în care se află şi faţă de suferinţele prin care trece ispăşindu-şi pedeapsa, singura ei grijă fiind iubitul ei. „n-avea nevoie să se obişuiască cu situaţia de acum: îl vedea iar pe Serghei al ei alături şi drumul spre ocnă înflorea pentru ea cu flori de fericire„ (Leskov 92).
Experienţa din ocnă este doar o continuare a aşa-ziselor sacrificii ale Katerinei în numele dragostei pentru Serghei care începe să o respingă, marcat atât fizic cât si emoţional de toate cele petrecute. Aparent, Serghei o vede acum altfel pe Katerina, ajungând probabil să vadă în ce dezastru l-a adus chiar ea, sau poate doar dorinţa lui de a parvine prin intermediul ei. Katerina ajunge să fie batjocorită chiar de iubitul său, acesta părăsind-o pe rând pentru Fiona şi Sonetka, ajunge să fie biciuită, umilită, şi să reintre astfel în postura inocentă de victimă în care se găsea la începutul povestirii. Copleşită de toate aceste schimbări bruşte, de amintirile crimelor comise pentru un scop acum inutil, poate şi de umbra conştiinţei şi a dorinţei de răzbunare, Katerina alege să dispară triumfător, poate chiar demn, aruncându-se în apele Volgăi alături de Sonetka, cea care îî „furase” dragostea iubitului ei.
Acest ultim gest al său denotă într-adevăr obsesia ei pentru Serghei şi dorinţa de răzbunare chiar asupra lui, vrând nu numai să pună capăt suferinţelor ei, dar şi să îl lase singur, omorând-o pe Sonetka. Deducem astfel, că reuşeşte să îşi înfrunte înfrâgerea prin intermediul răzbunării, „părăsindu-l„ definitiv pe Serghei, luându-i şi dreptul de a trăi lâgă altă femeie.
Aşadar, ea nu face decât să pună capăt existenţei ei devenită inutilă odată cu schimbarea comportamentului iubitului ei faţă de ea, realizâd probabil că toate suferinţele cauzate altora, dar şi cele îndurate de ea au fost zadarnice.
Desfăşurarea acţiunii o prezintă deci, pe Katerina Lvovna iniţial în postura generală de victimă, angajată într-o căsătorie convenabilă din punct de vedere material şi social, sedusă „mişeleşte„ de un servitor dornic de avere. Postură din care se retrage singură, devenind o femei fără scrupule, judecâd după vremurile de atunci, dar şi de acum, capabilă de orice pentru a-şi atinge scopurile; pentru ca apoi să se întoarcă la poziţia de victimă a sorţii, singura justificare a ei fiind dragostea sincera, pătimaşă, sau chiar obsesiva pentru Serghei. În final, ea singură demonstrează că nu poate rămâne o victimă, luând o hotarâre supremă cu privire la viaţa şi statutul său, alegâd să îşi faca dreptate prin suicid şî totodată prin uciderea Sonetkăi.
Tipologia duală a acestui personaj rămâne deci la judecata cititorului, care ar putea desigur, să o considere victimă sau criminală, cautându-i acuzaţii sau justificări, în contextul unei povestiri care ilustrează defapt cum iubirea de orice natură se poate transforma în ură, schimbând radical chiar şi cel mai inofensiv caracter în cel mai înspăimântător criminal.
Bibliografie:
-Aizlewood, Robin: Leskov’s “Ledi Makbet Mtsenskogo uezda”: Composition and Symbolic Framework, iul. 2007
-Leskov, Nikolai: Lady Macbeth din Siberia, 1971
-Wigzell, Faith: Russian Dream Books and Lady Macbeth’s Cat, oct. 1988
